Todos y cada uno disfrutarían de sus vacaciones. ¿Por qué entonces yo no habría de disfrutar de unas también? Trabajaba duro, había manejado ya varios proyectos de vital importancia para el avance de los negocios en los que se embarcaba la empresa; meses, días, horas frente a mi escritorio, seleccionando candidatos, revisando solicitudes, asignando proyectos y asegurándome de que cada proveedor de servicios recibiera su pago sin demoras.
¿Cómo era posible entonces que los demás estuviesen empacando sus trajes de baño o sus botas de nieve cuando yo sudaba excesivamente bajo el traje de corte inglés? Yo, que preparaba el café de la mañana y la tarde, que contestaba todas las llamadas que Gutiérrez y Amingorena no querían atender, que lidiaba con los asuntos desagradables entre proveedores y clientes, ¿no habría vacaciones para mí?
Veía como cada empleado entraba en la oficina de Vargas y salía triunfante, sonriendo, pensando en las vacaciones que acababa de ganarse. Sabía que debía tomar coraje y entrar a esa oficina yo también a arrebatar mis vacaciones de las manos de quien también tendría el derecho de negármelas. Y lo hice. Y aquí estoy. Disfrutando de una oficina vacía.
Las palabras de Vargas resonaban aún en mi cabeza: "No, Juancito. Lamentablemente tu viajecito a la costa no podrá ser. Por el momento necesito que alguien cuide del fuerte, ¿sabes?". Fui débil. Pero mi debilidad nada tiene que ver con que yo esté aún aquí. Si hubiese estado aunque sea medio paso delante de Vargas… Si hubiese sabido que existía una clave mágica para ganarme mi estadía en la costa por unos días... Me pregunto qué tan placentero hubiese sido estar en la playa, habiéndome ganado la empatía de Vargas del mismo modo en el que se la habían ganado los demás: informándole que trabajaría desde la playa durante mi escapadita a la costa. | Toţi aveau să se bucure de concedii. De ce să nu mă bucur şi eu de un concediu? Munceam din greu, gestionasem deja mai multe proiecte de importanţă vitală pentru dezvoltarea afacerilor în care se implicase firma; luni, zile, ore la birou, alegând candidaţi, verificând cereri, repartizând proiecte şi asigurându-mă că fiecare furnizor de servicii îşi va primi plata fără întârziere. Atunci cum era posibil ca ceilalţi să-şi pună în valize costumele de baie sau cizmele îmblănite pentru zăpadă când eu eram leoarcă de sudoare sub costumul la patru ace? Eu, cel care pregătea cafeaua de dimineaţă şi de amiază, cel care răspundea la apelurile la care Gutiérrez şi Amingorena nu voiau să răspundă, care se lupta cu aspectele mai puţin plăcute dintre furnizori şi clienţi, pentru mine nu exista concediu? Vedeam cum fiecare angajat intra în biroul lui Vargas şi ieşea triumfător, zâmbind, gândindu-se la concediul care tocmai i se aprobase. Ştiam că trebuia să-mi iau inima în dinţi, să intru în biroul acela şi să-mi iau şi eu concediul meu de la cei care aveau şi dreptul să nu mi-l aprobe. Am făcut-o. Şi uite-mă. Mă bucur de un birou gol. Cuvintele lui Vargas încă îmi răsunau în cap: "Nu, Juancito. Din nefericire, excursia ta la mare nu e posibilă. Momentan, am nevoie de cineva care să rămână pe baricade, înţelegi?". Am fost slab. Însă slăbiciunea mea nu are nimic a face cu faptul că eu sunt încă aici. Dacă aş fi fost măcar cu jumătate de pas înaintea lui Vargas… Dacă aş fi ştiut că exista o cheie magică pentru a-mi câştiga sejurul de câteva zile la mare… Cât de plăcut ar fi fost dacă aş fi stat pe plajă, fiindcă îmi câştigasem empatia lui Vargas în acelaşi fel în care şi-o câştigaseră şi ceilalţi: făcându-i cunoscut faptul că aş fi lucrat de pe plajă în timpul micii mele escapade la mare. |